sâmbătă, 5 martie 2011

Doom!

Aseară l-am terminat, din nou după aproape...8 ani? Da, 8 ani.L-am rejucat după ce terminasem noul Aliens vs. Predator şi Bulletstorm. În mod nesurprinzător, m-am distrat mai mult căsăpind demoni pixelizaţi pe 16 biţi decât în jocurile mai noi. Bine, bine, recunosc, AvP a fost oarecum distractiv, mai ales cu predator-ul, dar să revenim la subiect. Doom a fost unul dintre acele jocuri cu care pierdeam nopțile, distractiv și cu o atmosferă de neuitat.



Produs și distribuit în 1993 de către cei de la ID Software, Doom este considerat și astăzi un deschizător de drumuri pentru tot ce înseamnă 1st person shooter la ora actuală. Da, doamnelor și domnilor, shotgun-ul cu care dezmembrai tu alieni aseară? Îl ai pentru că l-a folosit marine-ul din doom. Pistolul ca prima armă din inventar? Ok, aia vine de la Wolfenstein 3D, dar ați înțeles ce vreau să spun. Produs în 1993, jocul se bucura din plin de tehnicile de renderizare pe 16 biti la acea vreme, permițând hărți detaliate, sprite-uri cu animații ceva mai complexe decât în Wolf3d, să zicem, și per total,un nivel al detaliului sporit. Pentru vremea lui, am putea spune că a fost un fel de Crysis. Cu demoni. Și mult sânge pixelizat, care, în mod absolut normal pentru anii 90, a stârnit multe controverse în rândul părinților și activiștilor cu frică de Dumnezeu, care nu puteau concepe ca odraslele lor să își petreacă timpul în prezența acestei blasfemii sataniste. ”Ce? Sânge, violență? Am auzit de la vecina de la 2 că fi-su lu' una s-o sinucis exact ca ăla din joc!Și mai îi și cu draci, pe deasupra!” Dar, ca toate protestele de acest gen, succesul a fost nul, iar Doom a fost liber să-și împrăștie învățăturile sataniste în mințile absolut pure, nevinovate și fără gând rău ale adolescenților din anii 90. Încă mă mir cum acești bravi și geniali activiști nu s-au oprit pentru un moment să se oprească și să se gândească „Bă! Tipul care omoară demoni în joc îi de fapt personajul pozitiv care încearcă să salveze lumea de odraslele sataniste.” Dar în fine.


Gameplay-ul este unul tipic pentru shooter-ele anilor 90, jocul fiind împărțit în nivele, fiecare cu o anumită temă, construite după un concept care nu prea se mai folosește în jocurile de gen. În Doom lipsea liniaritatea caracteristică titlurilor de astăzi. Nu aveai de mers de la punctul A la punctul B cu sarcina de a căsăpi tot ce e între, ci trebuia să te plimbi pe toată harta, să cauți diferite chei care să deschidă își vitale pentru progresia în joc, și care în cele din urmă găseşti proverbialul exit door care te duce la următorul nivel. Jocul nu era la fel de bine legat ca titlurile de astăzi, dar nu conta. Ştiai doar că trebui să cureţi nivelul de drăcovenii şi să treci mai departe, iar la final să căsăpeşti un boss. Se folosea health bar-ul, cu viaţa jucătorului redată în procente.



Povestea era scheletică, dacă dacă mi se permite utilizarea cuvântului, şi vizibilă doar prin manual sau readme. Eşti un marine al Union Aerospace Corporation staţionat pe Phobos, când experimentele corporaţiei menţionate cu tehnologia de teleportare deschid un portal spre iad. Din care ies demoni. Şi...cam asta e premiza. Ia puşca şi omoară-i, în timp ce te perinzi prin diferite locaţii de pe Phobos, Deimos, şi în cele din urmă, chiar din iad, unde îl omori pe tartorul învaziei şi reuşeşti să revii îm final pe Pământ, unde te aşteaptă o altă surpriză numai bună de sequel.


Ce îi dă însă lui DOOM valoarea nostalgică? Răspnsul e atmosfera. Level desing-ul, zgomotul produs de arme şi monştri, şi nu în ultimul rând muzica, toate contribuiau la introducerea jucătorului în mediul jocului. Farmecul venea în multe feluri şi de la midi, pentru care am şi astăzi un ataşament aparte.

Doom este unul dintre puţinele jocuri vechi despre care nu trebuie să spun prea multe. Cei mai mulţi gameri care au mai mult de 5 ani de joacă în spate au pus mâna pe el cel puţin odata, sau cel puţin pe lăudatul sequel.
De asemenea, este unul dintre puţinele jocuri care este în vogă şi astăzi, la fel, împreună cu Doom 2, care recent a avut parte de o re-lansare pe XBLA, şi pe care modderi încă mai lucrează.

O menţiune despre multiplayer, aspect sub care pot spune că jocul nu a îmbătrânit deloc. E la fel de distractiv azi cum a fost şi ieri, când îl jucam în cabinetul de informatică. Nu spun mai multe. Dacă l-aţi jucat, ştiţi cu se se manâncă, şi foarte probabil vă veţi provoca prietenii la o ciomăgeală undeva în viitorul apropiat, acum că v-am adus aminte.

Se poate juca şi astăzi fără probleme pe sistemele curente, cu ajutorul motorului zdoom, care se găseşte cam peste tot pe net. Dacă nu l-ai încercat, ar fi cazul. Nu te poţi numi gamer dacă n-ai trecut cel puţin odată prin Doom, în opinia mea. Iar dacă l-ai mai jucat până acum, aş zice că merită revizitat. Aşa, de dragul vremurilor vechi.

marți, 22 februarie 2011

Un zâmbet nostalgic...

Zilele trecute, m-am trezit că răscolesc din nou baza de date a celor de la Abandonia, in cautarea vreunui titlu pre-2000 care sa-mi facă măcar puțin cu ochiul, în timp ce, într-un tab alăturat, abandonasem sectiunea de news a gametrailers.com. M-am oprit pentru câteva momente, și am privit toată situația asta din afara, ridicând o sprânceană și trăgând câteva concluzii. Prima, nu-mi mai plac jocurile noi. Pur și simplu, le lipsește acel ceva care mă ținea cu orele în fața unui monitor cu tub catodic acum 10 ani. Nu aș putea spune exact ce, dar nici un shooter de câțiva ani încoace nu mi-a dat la fel de multa distracție, și atât de mult entuziasm la un dublu-clic pe icon(sau enter pe .exe) cum se întâmpla la Wolfenstein 3D sau mai recentul Quake 2. Le fel și la strategii, economice sau militare. Transport Tycoon deluxe are mai multe click-uri decât Anno 1404, cel puțin la mine pe desktop. Aș pune toate astea pe seama evolutiei gamingului, devenit industrie de ceva vreme, cu din ce în ce mai multe titluri zorind să aducă sume exorbitante de bani in buzunarele distributorilor, în loc să aducă inovații sau originalitate. Avem o piață plină de jocuri care se vând, dar se uită repede, și care, spre deosebire de acum 6 ani, să zicem, se adresează maselor, și nu nișei gamerilor, pentru care jocurile sunt mai mult un hobby și mai puțin un pass-time. „Trădare!” aș striga, dar deh...Banii sunt bani, iar producătorii/distribuitorii, oameni, și, ca toți oamenii, au nevoie de acei bani. Și ajungem la punctul de la care am pornit. Gaming-ul e acum industrie, nu pasiune, iar jocurile ies acum pe banda rulanta în pur spirit consumerist, cu efecte speciale de summer blockbuster, dar de cele mai multe ori, la fel de multă substanță ca un film de Michael Bay.

Pe mine cel puțin, situația mă dezamăgește. Gamingul a rămas una dintre puținele legături cu vremea când eram copil, fără griji, unde puteam „evada” într-o lume diferită fără ca intruși din viața reală să mă urmărească. Legătură, care, de ceva ani încoace, e amenințată cu o lentă moarte prin înfometare. Dar, din fericire, sunt soluții. Grație site-urilor ca www.abandonia.com sau gog.com, publicul larg poate avea acces ușor la o întreagă bibliotecă de jocuri „istorice”, ca să le numesc așa, în număr destul de mare pentru o viață întreagă. Refugiul din trecut nu a fost niciodată mai accesibil.

Și ajungem, acum, la scopul acestui blog. Unul dintre ele, cel puțin. Autorul, nostalgic fără speranță, își propune să re-viziteze jocuri PC de acum la o vârstă venerabliă, dar care se pot juca și azi cu mult mai multe...beneficii, decât multe dintre aparițiile actuale cu grafica lor bombastică cu tot. Pe parcurs, se mai pot furișa articole de alt gen, dar orientarea generală va rămâne acceași. Recomand spre a se juca și degusta toate aparițiile de pe aici. Apropiații știu deja cum stă treaba cu recomandările mele. Pe restul, îi invit să afle.